Ai alergat vreodată până ţi s-a împăienjenit privirea, ciocanul inimii îţi bătea nebuneşte în gât, plămânii ardeau, respiraţia avea ritm haotic, splina protesta dureros, iar muşchii zvâcneau mecanic în înţepături insuportabile? Ei bine, vrând parcă să ne facă în ciudă tuturor - alergători de ocazie sau atleţi olimpici, fără deosebire -, un supraom din California este capabil să alerge pe distanţe şi durate de timp incredibile fără să simtă nicio urmă de oboseală.Miracol al geneticii, supraom prin simplă definiţie? Dean Karnazes continuă să rămână un mister de nepătruns pentru comunitatea ştiinţifică.
Unde se ascunde un fenomen
Maratonistul imposibilului a intrat în atenţia opiniei publice şi a cercetătorilor extremelor organismului uman în urma întâlnirii cu o personalitate de prestigiu a show-biz-ului american.
Celebrul Stan Lee, nimeni altul decât fondatorul, acum octogenar, al mega-concernului de benzi desenate şi media, Marvel Comics, a fost dintotdeauna animat de dorinţa de a descoperi oameni cu însuşiri "supranaturale".
Creator al unor personaje care au făcut istorie în cinematografia americană de consum, precum The Fantastic Four, Incredible Hulk, Daredevil, Spider-Man, X-Men, Wonder Woman, Cat Woman, Captain America şi mulţi alţi eroi ai benzilor desenate, care au înflăcărat imaginaţia a generaţii întreg, Stan Lee a găzduit şi comentat recent un serial produs de History Channel, serial ale cărui episoade prezintă oameni cu calităţi unice.
Probabil cel mai impresionat dintre aceşti oameni este Dean Karnazes.
Pe numele său adevărat Konstantinos Karnazes, acesta este fiul unor imigranţi greci în California, iar povestea lui uluieşte nu doar pe omul obişnuit, ci şi pe specialiştii reputaţi, care nu îşi pot explica nici în prezent capacităţile supraumane ale organismului lui Dean.
Karnazes a copilărit în Los Angeles şi nimic nu părea să-l diferenţieze de ceilalţi prieteni de joacă. Cu toate acestea, vocaţia şi destinul său unic nu-i dădeau pace, astfel încât copilul Dean (născut pe 23 august 1962) descoperă plăcerea alergării în timpul escapadelor sale, cînd, spre deosebire de colegii săi care mergeau cu autobuzul, Dean obişnuia să fugă de la şcoală spre casa, declarând ca extenuantele alergări nu-i produceau nici cea mai mică oboseală, ci o euforie de nedescris. Pe măsură ce copilul Dean intra la pubertate, bizara sa capacitate fiziologică de a alerga fără să resimtă oboseala - care, mai devreme sau mai târziu, ne doboară pe toţi, în funcţie de antrenamentul şi condiţia fizică a fiecăruia - se dezvolta direct proporţional cu organismul său.
Astfel, la vârsta de doar 11 ani, a urcat alergând Marele Canion, precum şi Muntele Whitney, iar la 12 ani a mers cu bicicleta 64 kilometri, de acasă până la domiciliul bunicilor, fără a le spune nimic propriilor părinţi despre realizarea sa incredibilă.
Anii liceului îl aduc pe Karnazes în faţa celui care i-a fost antrenor, prieten şi mentor - Jack McTavish, un banal, dar inimos profesor de sport care, entuziasmat de potenţialul de mega-maratonist al lui Dean, a fost cel care l-a sfătuit şi l-a încurajat să creadă în darul său unic şi să nu se simtă marginalizat sau, mai grav, vreo ciudăţenie a naturii, comparativ cu ceilalţi adolescenţi.
Dean i-a rămas profund recunoscător, amintind mai apoi, în emisiunile şi documentarele care l-au avut în prim plan, despre influenţa profesorului McTavish, ale cărui cuvinte: "Începe să alergi tare şi termină cu maximul tău de forţă" , au devenit motto-ul care i-a ghidat viaţa. Calităţile sale neobişnuite au început să atragă atenţia celor din jur în urma unei curse de alergări cu scop umanitar, ocazie cu care ceilalţi concurenţi s-au oprit epuizaţi după 10-15 ture de stadion, iar fenomenalul Karnazes a alergat 105 ture (!) fără a obosi, fiind oprit doar de organizatorii uluiţi şi speriaţi, în acelaşi timp, de gândul că demnul urmaş al atleţilor antici greci ar putea suferi un fatal stop cardio-respirator. Spre surprinderea tuturor, Dean era relaxat, calm şi binedispus, iar pulsul său arăta de parcă alergase doar 3 ture de stadion, nu 105.
Filantropul care nu simte oboseala
Din considerente financiare, Dean a fost, din nefericire, obligat să pună stop maratoanelor sale. Un asemenea specimen uman unic a fost forţat astfel să-şi ia o banală slujbă de birou şi să abandoneze alergările pentru o perioada de - ţineţi-vă bine! - 15 ani.
Cum un secret nu poate fi ţinut la nesfârşit într-o societate informaţională şi avidă de senzaţional cum este cea americană, zvonuri despre fiul imiganţilor greci, care sfidează la nesfârşit oboseala, au început să fie tot mai frecvente.
Aşadar, în anul 2004, Dean a câştigat secţiunea "Best Bodies of the Year" a celebrei reviste GQ.
Barierele căzuseră din nou pentru fenomenalul alergător. Revenit în atenţia presei de peste ocean, Karnazes a lăsat fără replică milioane de privitori, după ce a alergat, fără pauză de odihnă, pe distanţa uluitoare de peste 217 kilometri, prin neîndurătoarea Vale a Morţii, în timp ce afară temperatura era de +49 grade Celsius.
Supraomul nu s-a dat înapoi nici în faţa gerului extrem. Karnazes a alergat -tot fără pauză - pe gheţurile antarctice, pe distanţa de 44 kilometri, înfruntând un ger de -40 grade Celsius.
Anul 2006 i-a adus un alt record: alergătorul infinitului a reuşit să alerge 50 de maratoane, în toate cele 50 de state americane. Şi asta nu-i tot.
Karnazes a alergat cîte un maraton pe zi, fără pauză, în 50 de zile consecutive în care a parcurs maratoanele respective din cele 50 de state americane.
Şocându-şi admiratorii şi contestatarii, deopotrivă, Karnazes a terminat, în ultima zi celebrul maraton al oraşului New York, pe care l-a parcurs în trei ore şi treizeci de secunde.
Prima constatare uluitoare pentru cercetătorii care îl monitorizau şi studiau a venit în momentul în care l-au cântărit la sfârşitul celor 50 de zile de maratoane consecutive.
Dacă Karnazes cântărea, iniţial, 69,8 kilograme, la sfârşitul celor 50 de zile în care alergase peste 40 kilometri zilnic, fără pauză, supraomul cântărea 69,4 kilograme; cu alte cuvinte, îşi menţinuse greutatea, sfidând estimările specialiştilor legate de bioritmul şi metabolismul uman în cazuri extreme.
Dar cele mai surprinzătoare date au ieşit la iveală cu prilejul filmărilor pentru episodul care-i fusese dedicat de către Stan Lee. În urma unor teste de laborator sofisticate, cercetătorii au descoperit, stupefiaţi, că, spre deosebire de orice vieţuitoare, nu doar oameni, muşchii lui Karnazes nu secretă cantităţi mari de acid lactic, indiferent de durata sau intensitatea efortului depus de acest supraom. Mai mult decît atât, dacă Karnazes îşi forţează organismul pentru a alerga circa 100 kilometri fără pauză, nivelul acidului lactic din muşchii săi începe să scadă în loc să crească, transformându-l, astfel, pe Dean într-o persoană imună la oboseală şi epuizare fizică.
Medicii şi specialiştii nu au reuşit încă să explice cum pot lucra plămânii şi inima sa când sunt supuse unor eforturi care ar duce, în mod normal, la colaps.
Părerile cercetătorilor sunt împărţite, o parte dintre ei susţinând că secretul super-atletului rezidă în configuraţia excepţională a genelor sale, ceilalţi find convinşi că explicaţiile privind unicitatea organismului lui Dean aparţin unui alt domeniu decât cel al geneticii.
Culmea ironiei, tocmai înzestrările sale unice au fost cele care l-au împiedicat să participe la olimpiade, organizatorii hotărând că Dean beneficiază de capacităţi supraumane şi, din acest motiv, ar fi incorect să concureze cu oameni obişnuiţi.
În afară de particularităţile sale deosebite, Dean Karnazes este, în prezent, un om de afaceri, care deţine o fabică de procesat iaurt îngheţat, în San Anselmo, California.
Este un filantrop admirabil, o parte considerabilă din încasările sale fiind donată organizaţiilor de caritate şi victimelor catastrofelor naturale.
A fost inclus recent în topul celor mai influente 100 de persoane, conform revistei Time. Dean este un activist pasionat în domeniul vieţii sănătoase, fiind autorul unei cărţi devenite best seller-ul anului 2005, tradusă până acum în 11 limbi (la noi, nicio editura nu s-a încumetat până acum, dar speranţa moare ultima...). Volumul autobiografic "Ultramarathon Man: Confessions of an All Night Runner", descrie numeroase întîmplări din viaţa mega-maratonistului, precum şi programele sale de antrenament, nutriţie şi recuperare.
Incredibilele sale realizări au făcut obiectul unor numeroase emisiuni şi filme documentare realizate de 60 Minutes, CNN Headline News, The Late Show with David Letterman, ESPN, The Today Show, BBC, Late Night with Conan Obrien, USA Today, Men's Journal, Forbes, GQ, Runner World, Newsweek, People, etc.
Interviu cu ultra-maratonistul "inexplicabil"
Î: Spune-ne, te rog, care este secretul tău?
R: Muncă grea şi susţinută, fără nicio scuză. Dacă nu mi-aş fi forţat limitele, nu aş fi descoperit proprităţile unice ale organismului meu.
Î: Defineşte insuccesul şi ratarea.
R: Insuccesul apare întotdeauna când nu dai tot ce este mai bun din tine.
Î: Dacă ai cumva vreo sursă de hrană naturală din care te hrăneşti zilnic, care este aceea?
R: Somonul sălbatic de Pacific. Dar să fie sălbatic, nu somon din crescătorie, hrănit cu granule...
Î: Băutura preferată?
R: Apa, fără discuţie, apa...
Î: Dacă ai fi obligat să faci un singur exerciţiu fizic, care ar fi acela?
R: Flotările. Sunt incredibil de folositoare, şi totuşi oamenii le subestimează nepermis de mult.
Î: Unde este locul tău favorit să te antrenezi?
R: Împrejurimile oraşului San Francisco. Aerul este purificat de imensitatea Oceanului Pacific.
Î: Ce anume faci pentru a-ţi relaxa sau concentra mintea? Practici cumva Yoga, Tai Chi Quan, meditaţie Zen ?
R: Alerg...
Î: Ce mănânci dimineaţa?
R: Iaurt grecesc natural, fulgi de cereale organici şi fructe proaspete. Este dejunul perfect pentru fiecare început de zi.
Î: Te-ai schimbat în ultimii 20 de ani ?
R: M-am schimbat foarte mult. La început doream cu orice preţ posesiuni materiale, maşini, proprietăţi, haine şi case de lux. Eram tânăr... Acum, nu ştiu cum să scap mai repede de tot ce am acumulat. Personal, acum mă simt mai bine dacă dăruiesc ceva, decât dacă obţin ceva.
Î: Ce crezi despre responsabilitatea individuală şi cum crezi că ar trebui să reacţionăm în momentele grele ale vieţii?
R: Tu eşti singurul responsabil de acţiunile tale. Să zicem că faci ceva greşit, abuziv sau iresponsabil şi scapi nepedepsit. Nu prea contează, deoarece, oricât te-ai ascunde de ceilalţi, nu te poţi ascunde de tine, iar faptele tale te vor urmări mereu.
Î: Cum poate cineva să se inspire din realizările tale şi să aplice aceleaşi principii în propria viaţă ?
R: Nu trebuie sa se ia după mine 100%. Am numeroase greşeli şi nu vreau ca cineva să le repete, copiindu-mi acţiunile. Dacă eşti un biet împletitor de coşuri, asta este soarta ta. Dar măcar încearcă, cu orice preţ, să devii cel mai bun împletitor de coşuri din lume!
Implică-te cu totul în ceea ce iubeşti să faci. Aşa şi numai aşa te vei simţi împlinit. Avem cu toţii pasiuni, înclinaţii şi hobby-uri diferite. Alergarea nu este pentru oricine.
Î: Împlinirea menirii personale trebuie să fie mereu un proces dificil şi dureros?
R: Cultura noastră occidentală este responsabilă de felul greşit în care vedem lucrurile şi lumea înconjurătoare. Am ajuns să punem semnul egal între confortul material şi fericire.
Şi am ajuns, în prezent, atât de confortabili, încât ne simţim mizerabil, încât simţim că înnebunim încojuraţi de case, maşini, lux.
Nu mai avem scopuri pentru care să trăim, să luptăm, să acţionăm. Americanii nu mai au simţul riscului şi al aventurii. Ne urcăm în automobile, mergem cu liftul. Totul este uşor şi la îndemână. După ce am realizat asta, mi-am dat seama că trăiesc mai intens când alerg, când forţez, când depăşesc durerea şi descopăr alte resurse de energie...
Este un proces magic. Trebuie trăit, altfel nu poate fi înţeles.
Î: Deci recomanzi ultramaratonul şi pentru persoane obişnuite?
convalescente, celor care au suferit diverse opreaţii sau suferă de boli care le interzic efortul fizic. Gîndiţi-vă, totuşi, că sunt 150 de kilometri care trebuie alergaţi, nu străbătuţi în mers.
Şi trebuie alergaţi fără pauză de odihnă. Am văzut oameni super antrenaţi - un
R: Cred că ultramaratonul este foarte asemănător cu drumul obşnuit al vieţii fiecăruia.
Îţi dai astfel seama că nimic nu se obţine uşor, iar lucrurile uşor de dobândit nu îţi aduc răsplata la care te aşteptai. Să alergi 150 kilometri nu este deloc ceva la îndemâna oricui, dar sentimentul împlinirii este fantastic. Nu poţi să trişezi, trebuie să te străduieşti din plin.
Evident, nu recomand, totuşi, ultramaratoanele pentru persoane vârstnice, convalescente, celor care au trecut prin diverse operaţii sau suferă de boli din cauza cărora nu pot face efort fizic. Gândiţi-vă totuşi ca sunt 150 kilometri care trebuiesc alergaţi, nu străbătuţi în mers. Şi trebuie alergaţi fără pauză de odihnă...Am avut oameni super-antrenaţi, unii dintre ei făceau parte din forţele speciale, oameni care în ciuda pregătirii lor fizice de exepţie, au colapsat. Pur si simplu nu au putut menţine ritmul meu şi au leşinat din cauza efortului.
Î: Ce faci pentru a te răsfăţa? Ai vreun hobby sau viciu?
R: Am şi eu nebuniile mele, ca tot omul. Doar că nebunia mea cea mai mare, de la care nu mă pot stăpâni, constă în alergatul pe timpul nopţii. Nu simt deloc nevoia de a mă prosti hrănindu-mă ocazional cu junk-food, deoarece ştiu că îmi face rău. Am nevoie doar de alimente organice, cât se poate de naturale. Când alerg am nevoie de calorii de calitate. La ultima cursă, care a constat în alergarea pe o distanţă de 563 kilometri, am ars peste 40.000 de calorii.
Î: Chiar nu ai nicio plăcere ?
R: Nu, ce este aşa greu de crezut?
Sunt înnebunit după windsurfing, mountain-bike, plajă. Mă simt totuşi vinovat că nu mi-am petrecut mai mult timp alături de copii. Din fericire, ei mă înţeleg şi mă încurajează să continui cu alergările.
Î: Tu ai o masă musculară imensă, nu ai deloc constituţia fizică a unui alergător de anduranţă. Acesta este trupul tău natural sau este mai degrabă rezultatul unui antrenament specific?
R: Arăt astfel datorită antrenamentelor diversificate pe care le fac. Când eram copil, aveam o constituţie astenică. Windsurfing-ul are acelaşi efect precum tracţiunile la bară. Ba este încă mai greu, similar cumva cu tracţiunile la bară mobilă. Surfing-ul are rolul lui. Eu îl folosesc pentru relaxare şi recuperare. Chiar dacă alergi, este necesar să ai un piept, abdomen, braţe, umeri şi spate cât mai puternice, deoarece astfel efortul se disipă mult. Muşchii dezvoltaţi preiau mult din efortul suportat de încheieturi, care sunt menajate în acest mod natural.
Î: Ce dietă ai recomanda omului obişnuit care vrea să devină un maratonist de primă clasă?
R: Încet- încet, ar trebui să facă tranziţia spre programul 40-30-30.
Acesta constă într-o raţie zilnică de alimente care să cuprindă 40% carbohidraţi, 30% proteine şi alte 30% grăsimi. Să fie atent ca grăsimile să provină pe cât posibil din ulei de măsline presat la rece.
Î: Nu îmi vine să cred că dormi doar 4 ore pe noapte...
R: Este foarte adevărat. În medie, dorm 4 ore, dar secretul constă din nou în dietă. Când te hrăneşti cu alimente de calitate superioară, somnul se optimizează până la parametri incredibili, deoarece organismul nu va mai fi obosit de procesarea alimentelor negative - procesare care, credeţi sau nu, consumă enorm de multă energie şi oboseşte nu doar sistemul digestiv, ficatul şi rinichii, dar şi creierul.
Î: Întrebare tehnică, sau, dacă vrei, tehnico-medicală: ce faci când te pomeneşti cu băşici în talpă, le spargi sau nu?
R: Chiar în acest moment am câteva. De fapt, două... mi-au apărut deoarece a plouat în Arizona şi a trebuit să alerg cu şosetele ude.
Î: Şi nu le spargi?
R: Am spart deja una. Este un truc legat de spartul băşicilor din talpă sau de pe degetele picioarelor. Trebuie să le înţepi cu un ac foarte ascuţit. Cu cât acul are vârful mai subţire şi mai fin, cu atât mai bine. Aşa, lichidul acumulat se drenează lent, locul vindecându-se mai uşor decât dacă facem o tăietură mare.
Î: Poţi da câteva sfaturi pentru atleţi în privinţa băşicilor?
R: Spun, ca regulă generală: nu le spargeţi decât dacă este neapărată nevoie. Dacă băşica este îndeajuns de mare încât să producă durere, atunci trebuie înţepată. Băşicile apar deseori în mediu umed, aşa că îmi pun o porţie generoasă de pudră de talc în şosete, atunci când am de parcurs un ultramaraton.
Î: Foarte mulţi americani fac jogging ascultând muzică, tu faci la fel?
R: Era o vreme când ascultam, dar am renunţat foarte repede. Când alergi distanţele mele, ai nevoie de un cap limpede şi concentrat; în plus, nimic nu se compară cu zgomotele din natură.
Î: Şi totuşi, ce muzică asculţi în timpul liber?
R: Am gusturi variate - punk din anii 80, euro house music, Chemical Brothers, Lou Reed...
Î: În încheiere, povesteşte-ne, te rog, cea mai nebunească chestie pe care ai trăit-o în timp ce alergai.
R: A fost una pe care nu o voi uita niciodată. S-a întâmplat în timp ce alergam odată, pe timp de noapte, pe marginea unei autostrăzi din California.
Alergam pe marginea drumului în deplină siguranţă, atât pentru mine, cât şi pentru şoferi.
La un moment dat, o maşină se apropia încet de pe contrasens, iar când m-au zărit au pus direct farurile pe mine, orbindu-mă. Se tot apropiau şi eu încercam disperat să le semnalizez poziţia mea. Am pe mine în permanenţă o vestă reflectorizantă, o cască cu lanternă, precum şi o lanternă de mână de putere mare. Ei tot ţineau farurile pe mine şi nu le luau, cu toate că mă oprisem şi părăsisem drumul. M-au orbit în continuare şi când au trecut pe lângă mine, le-am arătat furios pumnul, după care degetul din mijloc. Atunci au oprit brusc scrâşnind frânele, după care au dat înapoi în viteză până când au ajuns în dreptul meu. Am îngheţat de frică şi mi-am zis în sinea mea: "Doamne, sunt mort, nu am nicăieri un loc să mă ascund. Asta este, mi-am sfârşit destinul. Am văzut în maşină o siluetă care se agita în grabă căutând ceva. Paralizat de frică mă întrebam dacă caută un cuţit, un pistol, o bâtă de baseball sau un lanţ. Când colo, uşa s-a deschis cu putere şi din ea a sărit o femeie de vârstă mijlocie, care avea în mână un exemplar din cartea scrisă de mine. S-a uitat la mine cu ochii mari, după care a început să strige fericită: "Tu eşti, tu eşti! Eşti omul-ultramaraton. Am zis eu că tu eşti, dar soţul meu care era la volan, zicea că nu şi nu... Doamne cât mă bucur că te-am întâlnit! Mike, coboară odată, să vezi că am avut dreptate, poate domnul vrea să facă o poză cu noi... Vă rog mult să îmi daţi şi un autograf pe carte..."
În viaţa mea nu am fost atât de fericit să dau un autograf. Nu mai conta că îmi tremura mâna, cu tot cu pix....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu