Într-o piaţă din Nazaret, foarte aproape de Biserica Bunei Vestiri, un verset din Coran avertizează faptul că "oricine se îndreaptă către orice altă religie în afară de cea musulmană, nu va fi acceptat, iar în Viaţa de Apoi aceştia vor fi cei pierzători". Perspectiva pierderilor în realitatea de aici, şi nu în viaţa de apoi, îi înspăimântă pe creştinii din ce în ce mai puţin numeroşi ce trăiesc în locul unde a luat naştere această religie.
În locul de origine al lui Iisus Hristos, acolo unde totul a început în urmă cu două mii de ani, creştinii de astăzi se simt sub asediu. Această teamă de a recunoaşte că eşti creştin nu se limitează la Nazaret sau la Ţara Sfântă. Pe toate teritoriile ţărilor arabe, creştinii se întreabă dacă nu cumva adepţii religiei lor se află pe cale de dispariţie, deoarece aceştia sunt ameninţaţi de către islamiştii radicali sau sunt forţaţi să nu îşi părăsească locuinţa şi să îşi caute o nouă viaţă în străinatate.
Cele două masacre de la Catedrala "Our Lady of Salvation" din Bagdad şi de la Biserica Coptă din Alexandria au consolidat ideea de persecuţie modernă care vizează golirea teritoriilor arabe de creştini, ce sunt în număr de 15 milioane, în comparaţie cu musulmanii, care numără de 300 de milioane în regiune.
"Ne aflăm într-o nouă eră de persecuţie a creştinilor" afrimă Rifa't Bader, un preot catolic iordanian, a cărui congregaţie este alcătuită în principal din refugiaţii veniţi din Irak. "Suntem victimele unui lucru de care nu suntem responsabili, ca de exemplu ocupaţia tărâmurilor palestiniene de către istraelieni, politica americană din Orientul Mijlociu, în special ocuparea Irakului".
Irakul este un caz aparte. După invazia anglo-americană din 2003, creştinii indigeni asirieni au suferit o reacţie care a dus la reducerea numărului lor de la un milion la aproape 400.000. Un refugiat din Amman, un profesor de chimie, în vârstă de 66 de ani, care şi-a dat numele de Abu Sinan, a declarat că "în ţara mea, 1400 de ani de coabitare cu musulmanii s-au dezintegrat în doar cinci ani". Pentru arabii creştini din jurul acestei regiuni, această tragedie a fost una prezisă.
Cu o lună înainte de invazie, Riah Abu el-Assal, un palestinian, fost episcop anglican al Ierusalimului, l-a avertizat pe Tony Blair: "veţi fi responsabil pentru golirea Irakului, patria lui Aavram, de creştini". După aproape 2.000 de ani, creştinii irakieni se gândesc în prezent la dispariţia lor. Unii dintre episcopi chiar dau sfaturi în legătură cu lupta necesară pentru a evita acest lucru.
Maher, în vârstă de 24 de ani, a fost paznic al bisericilor în timpul atacurilor petrecute în cartierul său din Baghdad, al-Jadriya. El precizează faptul că doar cinci familii creştine au mai rămas în al-Jadriya. Acesta aşteaptă în Amman pentru a se alătura apoi supravieţuitorilor din familia lui, care s-au retras în Statele Unite. "După un timp, alegerea mea a devenit una simplă: dacă vreau sau nu să trăiesc", îşi explică el exilul.
Dacă pentru creştinii irakieni se apropie apocalipsa, pentru arabii de aceeaşi religie abia încep să se simtă sentimentele de vulnerabilitate pe pământurile strămoşeşti.
În Egipt, revoluţia din Piaţa Tahrir a fost urmată de conflicte între creştinii copţi şi musulmani, acestea trezind suspiciuni că elemente din fostul regimul al lui Hosni Mubarak ar fi încercat să amplifice falia dintre cele două comunităţi.
În Iordania, minoritatea de creştini a prosperat sub protecţia monarhiei Haşemite, deţinând astăzi aproximativ o treime din economie, deşi aceştia reprezintă mai puţin de 3% din populaţie. Creşterea numărului de revolte împotriva corupţiei şi a dificultăţilor economice ar putea ameninţa poziţia minorităţii creştine, dar şi a regelui Abdullah.
În Siria, unde creştinii reprezintă 10% din populaţie, aceştia au o legătură strânsă cu regimul lui Bashar al-Assad, membru al minorităţii alawaite. "Teama lor este că, dacă regimul va cădea şi vor conduce sunniţii, ce formează majoritatea, creştinii vor fi puşi la zid, la fel ca şi alawiţii", susţine un observator apropiat al Siriei.
Regimul Assad a aplicat toleranţa religioasă chiar şi cu forţa. Sirienii, văzând demonii sectanţi eliberaţi în Irak, iar mai înainte în Liban, se îngrijorează ca această regiune să nu se transforme într-un nou Balcani, mai ales în faţa protestelor fără precedent. Raymond Moussalli, un preot sirian din Amman, afirmă că "în cazul în care sectarismul se va răspândi în Siria, toată această regiune va exploda, mai ales Iordania şi Libanul".
Creştinii care au guvernat iniţial Libanul, cu precădere prin intermediul sectei maronite, au ieşit învinşi în războiul civil din 1975-1990, şi se află, în prezent, împărţiţi între facţiuni aliate cu şiiţii musulmani conduşi de Hizbollah şi rămăşiţe ale vechiului partid "Phalange". Războiul şi emigrările au redus astfel numărul creştinilor la aproximativ o treime din populaţie.
Libanezii din toate sectele reuşesc să se descurce în străinătate, în special în domeniul finanţelor şi a sectorului de servicii, păstrând în acelaşi timp legăturile cu familiile aflate în Liban. Pentru mulţi arabi, creştinii oferă o viziune culturală reconfortantă asupra lumii, afirmă Kamal Salibi, un istoric libanez.
"Golful reprezintă o colonie levantină. Levanţii nu exercită o putere politică, dar îşi însuşesc o mare parte din bani. Aceştia sunt preferaţi în favoarea oricui altcuiva" adaugă istoricul . "Saudiţii preferă compania libanezilor, ba chiar a celor creştini" încheie Kamal Salibi.
În Israel şi în teritoriile palestiniene ocupate, presiunea emigrărilor este imensă, atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani. Dar creştinii, deoarece au o educaţie mai bună, precum şi un paşaport, au şanse mai mari de a părăsi ţara. Acest fenomen datează încă de pe vremea otomanilor. Cu toate acestea, atunci când Israelul a confiscat Ierusalimul de Est (partea arabă) în urma războiului arabo-israelian din 1967, pe acel teritoriu se aflau 28.000 de palestinieni creştini. În prezent, au mai rămas aproximativ 5.000, numărul acestora fiind încă în scădere.
Episcopul Abu el-Assal atrage atenţia asupra Cartierului Latin din Nazaret, ce era prin tradiţie populat de creştini şi unde îşi găseau aderenţii bisericile romano-catolice, greco-catolice şi cele maronite. "Mă îndoiesc că din totalul locuitorilor cartierului, 5% mai sunt creştini în prezent", afirmă cu tristeţe episcopul.
Episcopia anglicană a fost întemeiată de regele Prusiei în 1841. Cu mult timp înainte de acest eveniment, creştinii se aflau în avangardă faţă de forţele arabe. Cu dorinţa de a scăpa de sub conducerea Bizantină, aceştia i-au ajutat pe califul Omar să cucerească Ierusalimul în anul 638, iar apoi pe Saladin să recucerească Oraşul Sfânt de la cruciaţi, în anul 1187. Raouf Abu Jaber, un istoric de la Oxford care conduce consiliul grec ortodox al Iordaniei şi Palestinei, afirmă că "musulmanii nu ar fi putut să preia aceste teritorii fără ajutorul creştinilor indigeni, care erau arabi".
Creştinii, în aceeaşi măsură ca şi evreii, au ajutat la creşterea civilizaţiei islamice prin conectarea la moştenirile greceşti. Creştinii au fost cei care au condus în mod disproporţionat la "trezirea arabă" din secolele 19-20, nu doar prin intermediul unor noi politici, dar şi prin educaţie, medicină şi ştiinţă.
Arabismul a fost lansat de către creştini, parţial ca o formă de auto-apărare împotriva turcilor. "Este evident că nu islamismul sunnit, care era religia imperiului, a dus la apariţia arabismului", susţine Fadi Malha, un avocat maronit.
Prinţul Hassan bin Talal, fratele regelui Hussein al Iordaniei, cunoscut ca fiind avocat, susţine că doar "creştinii au dus la separarea religiei de stat în interesul naţionalismului arab, doar că cei din est trebuie să se străduiască mai mult pentru a crea propria lor poveste. Ameninţarea nu este numai pentru creştini, ci şi pentru musulmani, pentru religie ca un întreg. Singura cale de a opri extremismul este de a dezvolta o autoritate morală".
Tareq Mitri, un ministru libanez al Consiliului Mondial al Bisericilor, afirmă că odată cu revoluţia din Iran din 1979 se observă şi creşterea numărului de musulmani, fapt ce explică de ce un număr atât de mare de creştini din Orientul Mjlociu acceptă regimurile despotice actuale, mai ales când liderii ameninţă că alternativa este teocraţia islamică. Ministrul susţine că "dacă luăm în calcul evenimentele ce au loc zilele acestea în lumea arabă se poate observa că islamiştii nu sunt atât de influenţi pe cât se crede".
Samir Franjieh, un intelectual de centru-stânga dintr-un puternic clan maronit, consideră că "dacă musulmanii şi creştinii iau parte la o luptă comună pentru aceleaşi valori, problema de coexistenţă va fi rezolvată".
Chiar şi Abu Sinan, profesorul de chimie refugiat, preferă să se gândească mai mult la viitorul său: "există speranţă în urma acestor revoluţii ale tinerilor. Ei au minţile deschise şi îşi creează viitorul propriu. Greşeala noastra a fost de a glorifica generalii mai degrabă decât oamenii de ştiinţă".
Cu toate acestea, golirea teritoriilor din estul Mării Mediterane de populaţia creştină încă obsedează pe mulţi oameni, nu doar pentru că ar distruge un patrimoniu de peste 2000 de ani, dar ar duce şi la distrugerea punţilor dintre est şi vest.
Episcopul palestinian, Abu el-Assal, sugerează că "frumuseţea acestui teritoriu este mozaicul. Orientul Mijlociu reprezintă amestecul de civilizaţie şi cele trei credinţe abrahamice. În cazul în care creştinismul ar dispărea, acest tărâm ar înceta să mai fie Terra Santa, ci ar fi doar un muzeu".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu