Iran, pe drumul mătăsii - Ep. 3 - Comorile necunoscute ale Teheranului

În fine, ziua 2 în Teheran, ziua în care e în plan să vizităm locurile cele mai interesante din capitala Iranului. Dacă te apuci să citeşti ghiduri sau posturi pe internet, toată lumea spune că nu e mare lucru prin Teheran, că poţi să renunţi la el şi să te duci direct spre adevăratele bijuterii ale ţării – Esfahan, Shiraz, Yazd, etc. Sincer, după ce am petrecut câteva zile prin Teheran, nu sunt chiar de acord – chiar şi Teheranul are lucruri de văzut, dar este de asemenea şi un barometru pentru o ţară destul de necunoscută.

Micul dejun este destul de ok la hotel. După baia de graffiti-uri anti-americane de ieri, spre surprinderea noastră, la micul dejun suntem serviţi cu o cafea Americafe! Dar dacă e bun, chiar şi Allah mai închide un ochi.

Cum bieţii bărbaţi sunt discriminaţi în transportul în comun din Teheran

Dacă ar trebui dat vreun premiu pentru o singură iniţiativă ecologistă la nivel global, atunci în mod cert inaugurarea metroului din Teheran ar trebui să-l primească fără prea multe comentarii. Sute de mii de maşini antice şi motorete poluatoare au început să fie folosite din ce în ce mai puţin în favoarea noului metrou, construit de chinezi şi care este destul de modern (mult peste cele din Bucureşti sau New York). Evident, nu se compară cu metrourile din Shanghai sau Beijing, dar, în fine, e super ok, civilizat, curat şi aerisit.

Bieţii bărbaţi sunt discriminaţi de asemenea în metrou. Femeile pot să stea în orice vagon vor (cu obligaţia să le oferim locul), în timp ce bărbaţii pot stea doar în vagoanele mixte. În vagoanele speciale pentru femei nu pot să intre decât reprezentanţele sexului frumos unde de asemenea pot face şi un pic de shopping de oje, farduri şi rujuri de la vânzătoarele ambulante... Vedea-v-ar ayatollahul să va vadă! Şi că vorbeam de discriminarea masculină, în Teheran şi în Esfahan, am văzut şi aşa numitele Lady Taxi -nu se opresc pe stradă, le poţi comanda doar prin telefon, unde îţi va răspunde o femeie-dispecer, iar taxiurile au şoferi exclusiv de sex feminin... Inutil să spun că pasagerii nu pot fi decât femei!

Palatul Golestan - reşedinţa dinastiei Qajar

Primul obiectiv turistic de vizitat este Palatul Golestan. Ultimele două dinastii iraniene au fost Qajar-ii şi Pahlavi. Qajarii au fost daţi jos de Reza Khan în 1925, un general cam lipsit de educaţie, dar extrem de curajos, inteligent şi destupat la cap. Dinastia Pahlavi nu a rezistat decât până în 1979, când cel de-al doilea şah din dinastia Pahlavi a fost înlăturat de la putere de valul Revoluţiei Islamice. Despre Pahlavi o să mai povestesc, dar să vă spun câteva cuvinte despre Qajari.

Qajarii au condus Persia între 1794 şi 1925. La origine, au fost un trib turkmen trăitor în extremităţile nordice ale Persiei, dar care au avansat în cadrul societăţii persane mai ales în poziţii militare. Dinastia a fost fondată de Mohammad Khan Qajar care a reuşit să cucerească întreaga Persie, inclusiv Nordul care fusese pierdut de precedentele dinastii. Dar ca în cazul a numeroase dinastii orientale şi nu numai, primii şahi au fost nişte organizatori foarte capabili şi inovatori care au adus tehnologie şi moravuri europene în străveche Persie... dar spre finalul secolului XIX, corupţia generalizată a dus la prăbuşirea ţării, ocuparea unei părţi de ruşi (Azerbaijanul şi părţi din Uzbekistan unde se află marile oraşe persane Samarkand şi Buhara), iar restul picând în sfera de influenţă britanică. Culmea penibilităţii s-a petrecut în primul război mondial, când o ţară imensă nu a fost capabilă să adune o armată cât de cât, fiind o jucărie în mâinile ruşilor şi britanicilor... Aşa, dinastia Qajară a ieşit de pe scena istoriei, lăsând loc unui soldat ambiţios şi motivat, fondatorul ultimei dinastii persane.

Dacă Pahlavii au preferat Nordul răcoros pentru reşedinţele lor, Qajar-ii au locuit în sud, la doi paşi de bazar, timp de secole sufletul economiei persane. Principalul lor palat, Palatul Golestan se află şi astăzi la doi paşi de imensul bazar şi nu foarte departe de metro. După ce am ieşit din metro, am întrebat pe cineva şi mi-a arătat imediat cum se ajunge la palat.

Deşi arhitectural diferit, am avut acelaşi sentiment ca şi în India. Ici şi colo, există aceste palate sau alte monumente, adevărate oaze de tranchilitate într-o luma nebună, nebună, nebună, unde maşinile şi motocicletele fac un zgomot greu de îndurat în primele zile până te acomodezi... Practic, ţi se pare un miracol ca după câţiva paşi să treci dintr-o lume haotică într-un paradis liniştit... Din păcate, în jurul Golestanului au răsărit numeroase blocuri urâte şi dacă îţi ridici ochii spre cer, pierzi sentimentul că te afli într-o altă perioadă a istoriei...

Persanii nu au excelat în clădiri prea înalte, poate şi pentru că se află într-o zonă seismică intensă. Golestanul nu e o excepţie. Palatul este destul de întins, dar nu are mai mult de 1 - 2 etaje. Pentru mine, acest palat a fost primul loc unde am luat contactul cu pasiunea decoratorilor persani pentru sticlă - camere întregi sunt tapetate cu sticlă din tavan până în podea, creând o ambianţă sclipitoare de neuitat, această imagine îmi va fi multiplicată şi amplificată în alte palate şi moschei, mult mai măreţe decât Golestanul, dar ştiţi, prima dată îţi rămâne în minte... Evident, ca în orice ţară unde apa este la loc de cinste, nu poţi să nu ai şi nişte bazine pline cu apă, mici fântâni arteziene, dar şi un ditamai tronul care te întâmpină de la intrare. Şi tot în Golestan, voi face cunostiinte şi cu faimoasele mozaice persane a căror vârf este atins de piaţă Imamului din Esfahan. Dar să nu anticipăm.

Tot aici a fost pentru prima oară când am fost asaltat de doritori de poze. Deşi era duminică, zi de lucru în Iran, locul era plin, mai ales cu grupuri de elevi. Din câte am înţeles, programa şcolară iraniană prevede obligativitatea vizitării monumentelor de referinţă pentru istoria Iranului, aşa ca peste tot, ne-am întâlnit cu grupuri masive de copii, dornice să se pozeze cu noi, puţinii turişti veniţi de "dincolo"... Cum apărea un grup, ne înconjurau imediat, şi vreun purtător de cuvânt mai curajos şi vorbitor de engleză ne chestionau de unde venim, dacă ne place Iranul şi cum e la noi în ţară. Iar fiecare cuvânt pe care îl rosteam era sorbit cu nesaţ de întreaga audienţă... De asemenea, imediat, îmi dădeam seama cine nu ştia engleză - se citea pe faţă lor supărarea că nu înţelege ce spunem din sursă directă, ci doar prin traducerea în farsi efectuată de copiii "deştepti"... Sunt convins că după întâlnirea cu noi, mulţi copii s-au apucat să înveţe engleză. Am avut parte de o atenţie similară şi prin alte locuri - gen India, Siria, poate şi Thailanda, dar nicăieri nu m-am simţit mai bine ca în Iran să vorbesc cu oamenii - păreau cu adevărat interesaţi şi nu mi s-au apărut nici un pic agasanţia... chiar dacă eram luaţi în primire de grup după grup. Poate şi pentru că nu erau doar întrebările standard "where from..." ci unele erau foarte specifice despre ţara şi civilizaţia noastră.

Muzeul Naţional al Bijuteriilor este incredibil!

Masa am luat-o într-un restaurant tradiţional de lângă bazar. Cum majoritatea restaurantelor sunt în nord, am trebuit să caut restaurantul cu harta de la Lonely Planet în mână, dar a meritat... A fost prima experienţă cu kebabul îngropat într-o mare de orez, cu sosurile persane, dar şi cu dezamăgirea ospătarilor de a nu găsi steagul României în colecţia lor de steaguri pentru a ne pune pe masă. De altfel, marea majoritate a restaurantelor mai bune aveau o colecţie impresionantă de steaguri care o foloseau când vreun străin le călca pragul, chiar şi cei mai răpănoşi backpackeri fiind trataţi ca o delegaţie oficială. Şi din când în când, au găsit şi steagul României, deşi au trebuit să-l împrumute de la vreun loc din cealaltă parte a oraşului!

Programul de după-amiază ne-a dus într-o lume strălucitoare, o lume a rafinamentului, dar şi al emfazei, la Muzeul Naţional al Bijuteriilor. Din păcate, nu vă pot oferi fotografii, pentru că fotografiatul era interzis, dar nu pot să spun decât că am făcut dublă fractură de mandibulă de cât am mers cu gura căscata în acest bunker din sediul Băncii Melli. Nu pot să vă spun decât că încă de la intrare, te întâmpină parcă în sictir celebrul Peacock Throne (un soi de pat încrustat cu nu mai puţin de 26.000 pietre preţioase!) care deschide o adevărată peşteră al lui Ali Baba - coroane, diamantul Darya-ye Nur (Marea de Lumină), "fratele" celebrului Koh-i-Nur, furat de englezi şi mândria coroanei reginei Regatului Unit. Pentru clarificare, nu vă zic decât că Darya-ye Nur este cel mai mare diamant netăiat din lume şi asta cred că spune totul. Dar în ciuda atâtor bogăţii, pentru mine, bijuteria care mi-a făcut mandibula să pâraie a fost incredibilul "Globe of Jewels" - un glob pământesc de 34 kg construit din 51.366 pietre preţioase care redau harta globului pământesc - mările sunt făcute din smaralde, iar pământul din rubine cu excepţia Iranului, Angliei şi Franţei care sunt făcute din diamante (pe atunci Anglia şi Franţa erau naţiuni prietenoase)!

Sincer, am ieşit ameţit, ca din nici un alt muzeu pe care l-am mai văzut, poate cu excepţia Armureriei din Moscova... A trebuit însă să-mi revin rapid. Imediat, la doi păşi am găsit strada cu schimbătorii de valuta... şi a trebuit să muncesc din greu pentru a număra cărămida de riali rezultată din schimbul a vreo 200 euro. Şi pentru ca să-mi revin complet din ameţeala determinată de aur, diamante, rubine, safire şi hârtii cu poza lui Khomeini pe ele, o să continuu istorisirea poveştilor persane de abia în episodul următor...

Cezar a.k.a Imperator este un pasionat de calatorii, istorie si de descoperirea altor civilizatii. Povestile, dar si sfaturile lui de calatorie le puteti gasi pe www.imperatortravel.ro