Când omenirea a fost la un pas de dispariţie: criza rachetelor din Cuba
Celebra şi totodată controversata
criză a rachetelor din Cuba a fost fără îndoială, cel mai important
moment al Războiului Rece, derulat în trecut între blocul sovietic şi
cel ocidental. În urmă cu aproape cincizeci de ani, Statele Unite şi
Uniunea Sovietică au fost mai aproape ca niciodată de declanşarea
Armaghedonului. Când în luna octombrie a anului 1962, J.F. Kennedy -
preşedintele american din acea vreme a fost informat că un avion de
spionaj americand e tip U-2 a descoperit rachete cu încărcătură nucleară
trimise de sovietici în Cuba, bastionul lor comunist din Caraibe,
acesta şi-a dat seama că este în mijlocul unei situaţii limită. Timp de
13 zile fatidice, cât timp Kennedy s-a confruntat cu Hruşciov, întreaga
lume a trăit probabil cele mai încordate momente din întreaga noastră
istorie. Cele două superputeri aveau nu doar posibilitatea de a se
distruge reciproc, ci şi pe cea de a stinge definitiv lumina pe Terra.
Din fericire, lucrurile s-au terminat altfel. Însă detaliile crizei din
1962 rămân şi astăzi extrem de interesante. Mai ales în prisma situaţiei
actuale. Care nu este deloc una liniştitoare.
Situaţii tensionate
Imediat după ce a obţinut puterea deplină în Cuba anului 1969, liderul
revoluţionar cubanez Fidel Castro a avut ca obiectiv principal, şi logic
până la un punct, stabilirea unei alianţe trainice între ţara sa şi
Uniunea Sovietică. Sub regimul său, Cuba s-a dezvoltat ca o ţară
dependentă ombilical de URSS datorită ajutorului militar şi economic
oferit de aceasta. Guvernul lui Castro era iniţial neutru competiţiei
multiple dintre cele două superputeri.
URSS-ul iniţial nu era interesată de Cuba, iar Fidel Castro chiar
vizitase Statele Unite în decursul anului 1959. Dar când reformele
socialiste implementate de Castro au ameninţat intersele americanilor
proprietari de pâmânturi din Cuba, brusc Castro a devenit un personaj
indezirabil în toate cercurile de putere din Washington. Ostilitatea
relaţiilor cubaneze-americane a oferit o ocazie mult aşteptată de
Uniunea Sovietică care dorea instalarea unui avanpost militar în coasta
americanilor. SUA a decis atunci să înceteze în anul 1961 orice relaţie
diplomatică cu Cuba.
În acelaşi timp sovieticii erau în plin Război Rece (1945-1991) cu
americanii şi aliaţii lor occidentali, perioadă presărată pe atunci cu
numeroase confruntări politice şi economice. Cele două blocuri au intrat
în probabil cea mai tensionată fază a relaţiei lor imediat după ce
pilotul unui avion de spionaj de tip U-2 care zbura la mare
altitudine deasupra Cubei pe data de 14 octombrie 1962 a fotografiat
asamblarea mai multor rachete sovietice cu rază medie de acţiune de tip
SS-4 care erau asamblate pentru o ulterioară instalare.
Două zile mai târziu, preşedintele Kennedy a fost informat oficial
despre situaţie, fapt care l-a făcut să convoace de urgenţă un grup de
strategi şi consilieri, grup care avea să fie cunoscut ulterior sub
numele de Comitetul Executiv sau pe scurt, ExCom. În cadrul acestui for
suprem activau cei mai importanţi oameni din SUA, precum Secretarul de
Stat Dean Rusk, Secretarul Apărării Robert McNamara, directorul CIA,
John McCone şi mulţi alţii. Timp de aproape două săptămâni, preşedintele
Kennedy şi echipa sa urmau să se lupte cu criza diplomatică deja
instalată între cele două superputeri, la fel cum în Kremlin, Nikita
Hruşciov convocase un for asemănător.
Pentru americani, situaţia era deopotrivă una fără precedent şi de
neacceptat. La aproximativ 145 kilometri sud de Florida, rachetele
sovietice puteau atinge uşor ţinte situate în tot sud-estul SUA. Dacă
americanii ar fi permis amplasarea rachetelor sovietice în Cuba,
situaţia ar fi dus la înclinarea balanţei în defavoarea americanilor
care conduseseră până atunci cursa înarmărilor nucleare.
Trebuie reţinut totuşi că se ajunsese la acest punct din vina iniţială a americanilor.
Uniunea Sovietică ajunsese să-şi instaleze rachetele în Cuba din două mari motive:
Pentru a face o demonstraţie de forţă ameninţând SUA dinspre Caraibe, şi
pentru a întări poziţiile de negociere în încercările repetate ale
Moscovei de a forţa alipirea Berlinului de Vest la Germania comunistă.
Ca motive de ordin secundar mai figurau apărarea Cubei de o eventuală
invazie americană şi sporirea prestigiului sovietic la ONU.
Însă nimic din cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat dacă americanii care
se pregăteau febril şi precipitat de un eventual război nuclear în
Europa nu ar fi amplasat primii rachete nucleare în ţările aliate din
NATO. SUA a decis astfle să plaseze baterii de rachete în ţara care avea
graniţă directă cu URSS-ul de atunci. Este vorba de Turcia, stat NATO
care avea pe atunci graniţă cu două foste state sovietice, Georgia,
respectiv Armenia.
Ameninţări, blocada navală, şantaj reciproc şi Glasul Raţiunii
Surprinşi de mişcarea nebănuită a sovieticilor, mulţi membri din ExCom
au intrat în panică şi au cerut atacarea şi distrugerea rachetelro
nuclare din Cuba înainte ca acestea să devină operaţionale. Preşedintele
Kennedy a fost liantul păcii, cel care nu dorea să se ajungă atât de
repede la un război cu consecinţe devastatoare şi nebănuite. În schimb,
Kennedy a decis instituirea unei blocade maritime asupra Cubei pentru a
preveni astfel instalarea altor rachete sovietice.
Chiar dacă această măsură nu a dezamorsat criza, blocada Cubei a dus la
evitarea unui atac direct şi i-a oferit preşedintelui american mai mult
timp pentru discuţii diplomatice. Până atunci însă, sovieticii
instalaseră deja între 36-42 rachete SS-4 cu rază medie de acţiune. Şase
dintre rachete erau falsuri făcute din carton pentru a înşela astfel un
potenţial atac american. Rachetele aveau o rază de acţiune de 2036
kilometri şi puteau atinge oraşe precum New Orleans. Miami şi chiar
capitala Washington DC. Fiecare rachetă avea o încărcătură explozivă de o
megatonă , echivalentul unui milion de tone de dinamită. O singură
rachetă a sovieticilor era de 60 de ori mai puternică decât bomba care a
căzut la Hiroshima, bombă care avea „doar” 16 kilotone, adică
echivalentul a 16.000 tone de dinamită.
Sovieticii mai instalseră în Cuba o baterile de 12 rachete nucleare de
tip Luna cu o rază de acţiune de 32 kilometri, rachete care erau
destinate să fie folosite doar dacă americanii încercau o invazie
terestră. Comandanţii sovietici primiseră dreptul să folosească
rachetele Luna după cum credeau de cuviinţă, fără să mai aştepte ordinul
Moscovei. Situaţia s-a schimbat după data de 27 octombrie când
Kremlinul nu le-a mai dat voie să le acţioneze nici pe acestea fără
ordinul său direct. Asupra SUA mai erau aţintite 80 de rachete debaterie
de tip Sopka, care erau amplasate pe plajele cubeneze. Atunci, în Cuba
staţionau peste 40.000 de soldaţi sovietici.
Kennedy se gândea în continuare la o măsură care să ducă la detensionarea situaţiei nu la escaladarea ei.
După ce a ordonat marinei militare americane instaurarea blocadei,
preşedintele american a trimis un ultimatum Kremlinului care cerea
retragerea rachetelor. În cadrul apariţiei sale televizate de-a dreptul
istorice din data de 22 octombrie 1962, JFK i-a informat pe cetăţenii
americani de prezenţa rachetelor sovietice, şi-a explicat decizia cu
privire la blocadă şi a asigurat întreaga lume că SUA era hotărâtă
să-şi folosească întreaga capacitate militară pentru a neutraliza ceea
ce ea percepea drept o ameninţare directă la siguranţa sa.
În urma acestei declaraţii publice, milioane de oameni din întreaga lume
aşteptau cu teamă răspunsul URSS. Numeroşi americani au intrat în
panică şi au crezut că vine Apocalipsa, după care au fugit să-şi facă
provizii de alimente şi combustibil. Un moment crucial în desfăşurarea
faptelor avea să survină pe data de 24 octombrie când navele militare
sovietice s-au întâlnit în apele Cubei cu cele americane. Orice
încercare a acestora de a sparge blocada ar fi dus foarte probabil la o
confruntare militară care ar fi excaladat uşor într-un război nuclear.
Însă navele sovietice nu au forţat blocada.
Discuţiile tensionate dintre cele două superputeri au continuat în
decursul întregii săptămâni, iar pe data de 27 octombrie, situaţia s-a
tensionat brusc căci un avion american de recunoaştere a fost doborât pe
când zbura pe deasupra Cubei, iar o forţă de invazie era deja pregătită
în Florida. De fapt, se poate considera că pilotul de 35 de ani,
maiorul Rudolf Anderson, care a murit în avionul doborât a fost singura
victimă din criza rachetelor. „ Atunci am crezut că a fost ultima sâmbătă pe care am trăit-o ”, îşi aminteşte în memoriile sale, fostul Secretar al Apărării, Robert McNamara.
Din fericire, în ciuda tensiunilor uriaşe, liderii sovietici şi
americani au găsit o calede scăpare onorabilă. Singura, de altfel. În
timpul crizei, liderii de la Washington şi Moscova nu au încetat să
comunice între ei prin intermediul telefoanelor şi faxurilor. Diplomaţia
şi comunicare aveau aşadar să-şi mai divedeasăc încă o dată valoarea
incomensurabilă în astfel de situaţii. Pe data de 26 octombrie, Hruşciov
i-a trimis un mesaj lui Kennedy în care se oferea să-şi retragă
rachetele din Cuba în schimbul promisiunii că americanii nu vor invada
această ţară. În ziua următoare, Hruşciov a forţat, anunţând că-şi va
retrage rachetele doar dacă americanii şi le vor retrage pe ale lor din
Turcia.
Înainte de acest moment, cele două superputeri căzuseră deja de acord
să-şi retragă rachetele din Turcia, sovietici ştiau despre hotârârea
americanilor,prin intermediul spionilor lor, dar de dragul aparenţei şi
al diplomaţiei trebuiau să le lase acestora o cale de retragere
onorabilă. Procurorul General al SUA, generalul Robert Kennedy i-a
trimis personal mesajul de retragere ambasadorului URSS la Washington,
iar începând cu ziua de 28 octombrie, criza rachetelor urma să se
detensioneze. Atât sovieticii, cît şi americanii au fost speriaţi la
modul serios de acest incident tensionat.
În anul următor, ambele părţi au convenit asupra instalării unei linii
de comunicaţie directă între Washinton şi Moscova pentru a servi la
dezamorsarea unor eventuale situaţii viitoare. Era începutul
tratativelor prin care cele două superputeri aveau să cadă de acord
asupra reducerii arsenalelor nucleare. Totuşi Războiul Rece era departe
de sfârşit, iar sovieticii s-au lansat pe de altă parte în dezvoltarea
unor rachete intercontinentale capabile să lovească SUA direct de pe
teritoriul URSS.
Restul este istorie binecunoscută, dar din nefericire escaladarea
tensiunilor din prezent de pe scena internaţională, ne readuce în
memorie situaţia crizei rachetelor din Cuba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu