Călugării dominicani: „câinii” lui Dumnezeu
Au fost denumiţi cu teamă
„Călugării din Frăţia Neagră” sau mai rău, „Câinii Domnului”. Însă
dincolo de toate controversele şi misterele, deloc puţine, care-i
înconjoară, Ordinul Dominicanilor este de fapt unul dintre cele patru
mari ordine monastice din interiorul Bisericii Romano-Catolice. Cu toate
amînuntele şi detaliile specatuloase care rezultă din acest statut.
Ordinul Sfântului Dominic
Ordinul Dominican denumit iniţial Ordinul Predicătorilor de la
dezideratul principal al călugărilor care aleseseră acest drum este un
ordin monahal creat de Sfântul Dominic în prima parte a secolului al
treisprezecelea în regatul Franţei. Cel de la care ordinul şi-a luat
numele a fondat o comunitate religioasă la Tolouse în anul 1214,
comunitate care a fost recunoscută ca ordin monahal doi ani mai târziu
de către papa Honorius al III-lea.
Noul ordin avea să se consacre în secolele următoare drept una din
frăţiile monahale catolice care aveau să revoluţioneze şi să schimbe din
temelii viaţa religioasă în Europa Apuseană Medievală.
Dominicanii s-au angajat încă de la începuturi să predice Evangheliile
şi să combată toate ereziile. Ordinul s-a făcut de fapt remarcat prin
tradiţia sa scolastică, din rândurile sale remarcându-se numeroşi
teologi şi gânditori influenţi precum Sfântul Dominic fondatorul, Toma
de Aquino, Albertus Magnus, Sfânta Catherina de Siena şi nu în ultimul
rând, Girolamo Savonarola. În Anglia li s-a spus Fraţii Negri din cauza
glugii negre pe care o purtau peste rasa monahală care era în mod
tradiţional de culoare albă. În Franţa li se spunea şi Iacobini deoarece
prima lor congregaţie de aici era purta numele Saint Jaques”.
Mulţi alegeau însă să le spună „Domini canes” adică Câinii lui Dumnezeu”
un joc de cuvinte pornind de la numele Sfântului Dominic şi reputaţia
de servitori supuşi a doctrinelor şi dogmelor catolice pe care o afişau
mereu călugării din acest ordin.
Numele de Câini ai lui Dumnezeu le era dat deseori în documente cu o
conotaţie negativă, tocmai pentru a evidenţia legăturile ordinului cu
Inchiziţia.
Viitorii călugări dominicani au simţit nevoia de a fonda un nou ordin
religios în timp ce călătoreau prin sudul Franţei, o regiune dominată de
albigenzi, comunitate religioasă care şi trăgea numele de la aşezarea
Albi. Aceştia erau denumiţi şi cathari de la încercările lor de a atinge
Catharsis-ul sau starea de purificare prin orice mijloace. Catharii au
fost declaraţi eretici de către papalitate, insituţie religioasă care a
dus de-a lungul timpului adevărate războaie de experminare împotriva
acestor comunităţi.
Pentru a combate ereziile, dominicanii au introdus şcolarizarea şi
educaţia sistematică în rândul ordinelor călugăreşti mai vechi, precum
Ordinul Benedictin. Sfântul Dominic şi-a dorit un ordin călugăresc ai
cărui membri să cutreiere satele şi oraşele pentru a ţine predici şi
prelegeri oamenilor de toate facturile sociale pentru ca aceştia să-şi
însuşească fără nicio abatere dogma şi învăţăturile oficiale ale
Bisericii Romano-Catolice. Astfel, Ordinul Dominicanilo avea să se
remarce drept „braţul învăţat” pe care Biserica îl trimitea să lupte cu
ereziile, superstiţiile şi toate ideile străine de dogme.
Secolul al treisprezecelea s-a remarcat a fi Vârsta de Aur a ordinului,
perioadă în care acesta a penetrat toate clasele societăţii creştine
apusene şi a dus o luptă neostoită cu ereziile, schismele, urmele
religilor păgâne anterioare creştinismului precum şi cu credinţele
populare locale. Şcolile dominicane au împânzit zona de influenţă a
catolicismului, iar figurile proeminente ale ordinului aveau să scrie
opere monumentale în toate ramurile cunoaşterii din acele vremuri.
Şcolile de filozofie şi teologie fondate de către Albertus Magnus şi
Toma de Aquino aveau să se confunde ulterior cu bazele scolastice ale
catolicismului.
Ordinul creştea în putere şi influenţă, căci un mare număr de membri
aveau să deţină poziţii înalte atât în ierarhia Bisericii, cât şi în cea
laică. Sute de papi, cardinali, episcopi, legaţi, inchizitori,
confesori ai capetelor regale, amabasadori şi aristocraţi au făcut parte
din acest ordin. Slăbirea aparentă a activităţii de îndoctrinare,
petrecută spre finele secolului următor avea însă să favorizeze
dezvoltarea ascetismului combinat cu un misticism original, fenomen
evidenţiat mai ales în Germania şi Italia. Era perioada în care au
strălucit alte figuri de marcă ale ordinului precum Meister Eckhart,
Heinrich Suso, Johannes Tauler şi Sfânta Catherine de Sinea,
personalităţi asociate aşa numituluii „misticism dominican”.
Pentru ordin se anunţau noi „bătălii spirituale” , mai ales odată cu
instalarea perioadei renascentiste, când călugării dominicani au luptat
cu ceea ce ei vedeau drept apariţia tendinţelor păgâne în doctrinele şi
ştiinţele umaniste, dar în acelaşi timp aceiaşi călugări au dat
umanismului filozofi de marcă precum Francesco Colonna şi Matteo
Bandello. Unii călugări dominicani, cum au fost Fra Angelico şi Fra
Bartolomeo s-au remarcat şi în activitatea artistică înfloritoare a
acelei epoci.
Disputele diverse cu franciscanii şi implicarea în Inchiziţie
Ordinul Dominican avea să joace un rol importan în apariţia şi
funcţionarea controversatei şi temutei instituţii inchizitoriale. Pe
baza experienţei loc în combaterea ideologică a catharilor, papii au
considerat că dominicanii erau cei mai bine pregătiţi din puncte de
vedere ideologic reprezentanţi ai catolicismului pentru a identifica şi
combate ereziile atât de frecvente în acele vremuri. Insituţia papală a
investit astfel cu drepturi şi autorizăti totale inchizitorii dominicani
drept unelte oficale ale Vaticanului.
Aceştia anchetau acuzaţiile întotdeauna în prezenţa a doi martori
oculari. Cu toate că în creştinism nu existate nicio tradiţie a
torturării sau uciderii celor care aveau alte vederi religioase,
insituirea acestor metode abominabile de represiune, teroare şi control
avea să fie una dintre caracteristicile Inchiziţiei.
Deoarece dominicanii erau foarte atenţi la respectarea cuvântului legii
şi dogmelor, Vaticanul a hotărât ca cele mai proeminante figuri ale
ordinului să fie trimşi ca inchizitori oficiali în Germania, de-a lungul
Rinului, în Dioceza de Tarragona din Catalunia, în Lombardia, în
Franţa, Burgundia, Tolouse, Sicilia, Aragon, Lombardia şi Brabant. Adică
în regiunile cel mai volatile din punct de vedere spiritual şi acolo
unde catolicismul nu era impregnat suficient de puternic conform
cerinţelor papale.
Însă în perioada medievală, dominicanii nu s-au remarcat numai ca
predicatori exuberanţi, ideologi oficiali şi inchizitori de temut.
Membrii ordinului aveau să se afirme şi prin celebrele dispute teologice
avute cu membrii altui ordin călugăresc cumva rival, este vorbe de
numai puţin celebrii călugări franciscani.
În Evul Mediu, disputele şi dezbaterile teologice erau femomane
susprinzător de frecvente, cele mai importante dintre ele având loc în
incinta Universităţi din Paris, protagoniştii fiind dominicanii de
orientare filozofică aristoteliană şi călugării franciscani a căror
filozofie îmbrăţişa ideile lui Platon. Multe astlfe de dezbateri erau
lipsite de „iubirea creştină care trebuia să descopere adevărul”, după
cum afirmau contemporanii.
Iniţial descoperiţi pe flancul disputelor filozofice, franciscanii
şi-au creat propria şcoală de teologie care pentru a evidenţia aşa
numitu-l „aristotelianism excesiv” din teologia dominicană, s-a axat pe
direcţiile de cunoaştere dezvoltate de Platon. Curând, Universitatea de
Filozofie din Paris avea să protesteze contra predării filozofiei
naturii a lui Aristotel ( dar nu şi împotriva logicii dezvoltate de
acest mare gânditor antic) în cadrul cursurilor sale. În ciuda opoziţiei
franciscanilor, însuşi Toma de Aquino avea să fie dominicanul care s-a
ridicat cu succe în apărarea predării clasicilor greci.
În anul 1255, Aristotel avea să strălucească împotriva lui Platon în
aulele universitare apusene. În disputele franciscanilor contra
dominicanilor, diferendele dintre cele două ordine aveau să atingă şi
Ordinul Medicanţilor. Dominicanii susţineau regulile deja împâmântenite
ale monahismului catolic, pe când franciscanii se opuneau oricărei forme
de proprietate privată şi personală.
Chiar şi după moartea fondatorilor celor două ordine, Sfântul Dominic,
respectiv Sfântul Francisc de Assisi, disputele cu privire al
interpretările şi reinterpretările dogmelor monastice, precum şi cele
asupra noţiunii de proprietate personală aveau să continue pentru
viitorii 70 de ani.
Recrudescenţa protestantismului şi alte provocări moderne
La începutul secolului al şaisprezecelea, răspândirea agresivă a
ereziilor protestante în Europa şi Insulele Britanice avea să coste
Ordinul Dominican peste 7 provincii şi câteva sute de dioceze. Chiar
dacă regina Maria a Marii Britanii (1553-1558) s-a folosit de dominicani
în eforturile sale de a contra ataca Reforma Protestantă, alianţa
dintre dominicani şi regină precum şi eforturile ambelor părţi s-au
dovedit a fi ineficiente.
În ciuda acestor pierderi, explorarea celor două Americi a oferit noi
terenuri virgine pentru misuionarii dominicani. Unul dintre cei mai
faimoşi dominicani din acele timpuri a fost Bartolome de Las Casas, care
a luptat pentru drepturile civile ale amerindienilor din Caraibe. Apoi,
în timpul perioadei coloniale, ordinul şi-a stabilit influenţa ân multe
părţi din America, Africa şi Asia. Câştigurile sale au depăşit cu mult
pierderile provocate de recrudesenţa protestantismului, astfel încât se
poate spune că din punct de vedere administrativ şi financiar, secolul
şaptesprezece avea să fie apogeul dezvoltării ordinului.
Însă cu cât înainta spre perioada modernă, Ordinul Dominicanilor avea
să-şi piardă mult din puterea politică, socială şi religioasă pe care o
avea. Tot mai puţini lideri politici susţineau instituţia
predicatorilor, iar dinastiile de Bourbon erau ostile făţiş
dominicanilor. În secolul optsprezece au existat şi multe încercări de
reformare a ordinului, iar spiritul tiranic din acele timpuri aveau să
scadă entuziasmul celor care vroiau să se facă călugări dominicani.
Revoluţia Franceză care a ruinat ordinea socială şi religioasă din
Hexagon, avea să dea o mare lovitură ordinului.
La începutul secolului nouăsprezece numărul călugărilor predicatori
atinsese cifra de circa 3.500 de oameni, cea mai mică cifră din istoria
ordinului. În anul 1910 ordinul mai avea doar 20 de arhiepiscopi şi un
număr total de 4.472 de călugări implicaţi în multitudinea de activităţi
deja consacrate. Orinul însă refuză să moară, astfel încât dominicanii
francezi aveau să fondeze şi să conducă Şcoala de Arheologie Biblică din
Ierusalim, în prezent unul dintre cele mai mari şi mai importante
centre internaţionale de cercetări biblice. La fel, Cardinalul Yves
Congar, cel avea să se remarce drept unul dintre cei mai mari teologi
catolici ai secolului trecut, a fost tot un produs al scolasticii
religioase dominicane.
Însă în ultimii 20 de ani, în urma ateismului militant, a
recrudescenţei protestantismului şi islamului, a tehnologizării
galopante a societăţilor umane şi nu în ultimul rând din cauza
scandalelor de pedofilie întreaga Biserică Catolică pierde constant un
număr tot mai mare de credincioşi. Chiar şi site-ul oficial al ordinului
deplânge situaţia actuală:
„Provocările prezentului duc la o scăderea a peronalului cheie din multe misiuni, provincii şi vicariate”.
Fapt care-i face pe conducătorii ordinului şi nu numai să se întrebe din
ce în ce mai serios dacă pe viitor mănăstirile dominicane vor mai
răsuna sub Laudare, Benedicere, Predicare (Laudă, Binecuvântare şi Predică), motto-ul insituit de Sfântul Dominic în urmă cu multe secole.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu