Legenda adevărată a lui Khutulun - prinţesa luptătoare din Mongolia
Luptători de Bokh încleştaţi în postură tradiţională
Sursa foto: Shutterstock
+ zoom
Galerie foto (7)
Străvechile lupte Bokh
Vechii mongoli preţuiau la un bărbat ceea ce ei numau plini de respect
„Cele Trei Mari Virtuţi” adică talentul de călăreţ abil, stăpânirea
artei trasului cu arcul şi lupta corp la corp. Iar între aceste trei
virtuţi războinice care defineau orice bărbat adevărat conform
cerinţelor tradiţionale, talentul de luptător cu mâinile goale era cel
mai preţuit.
Însuşi marele Ginghis Han considera luptele corp la corp drept
cea mai bună metodă de a-şi menţine războinicii într-o formă fizică care
să le permită oricând să pornească la luptă.
Şi în prezent mongolii preţuiesc mult luptele lor naţionale denumite Bokh sau Bokhe, în funcţie de dialecte şi regiune.
Bokh nu se traduce direct prin luptă sau încleştare fizică aşa cum ar da
de bănuit la prima vedere. Oamenii stepelor mongole spun că Bokh este
în sine un concept deosebit de complec care s-ar traduce mai degrabă
prin „putere, duritate şi rezistenţa spiritului” decât prin simpla luptă
corp la corp.
Este o formă de luptă arhaică, care are încă conotaţii profunde în
bogatul simbolism şi etos mongol. De-a lungul timpului, popularitatea
acestei forme ritualizate de luptă a depăşit graniţele etnicilor
mongoli, fiind preluată şi de către alte etnii înrudite precum buriaţii
şi tuvaşii.
Picturile rupestre vehci de aproximativ 5.000 de ani din provincia
Bayankhongor, demonstrează vechimea acestor întreceri prin imaginile
care reprezintă bărbaţi aproape goi care se luptă înconjuraţi de mulţimi
de oameni sub formă de spectatori.
Doi luptători campioni mongoli aşteaptă să se înfrunte. Sursa foto: Shutterstock
Luptele deja standardizate apar pentru prima dată reprezentate pe o
placă de bronz descoperite într-un sit arheologic care a aparţinut
populaţiilor Xiongnu (hunii asiatici de dinainte de invazia lor spre
Europa) care au trăit în regiune între anii 206-220 înainte de Hristos.
La origini, Bokh a fost o formă fizică de pregătire a războinicilor
pentru realităţile dure pe care urmau să le întâlnească pe câmpul de
bătălie. Practicarea aceste forme de lupte libere necesită nu numai o
mare forţă fizică, ci şi rezistenţă şi abilitate.
Foarte iubite şi populare, aceste lupte au străbătut mileniile fără mari
modificări. Formele de astăzi sunt aproape identice cu cele care erau
practicate se războinicii celui care a ridicat cel mai mare imperiu din
istoria omenirii.
Campion mongol în timp ce performează dansul tradiţional al acvilei Sursa foto: Shutterstock
În Bokh nu există categorii de greutate sau înălţime, iar rundele nu
sunt delimitate de timp. Cei doi competitori se apucă fiecare de braţe,
mijloc sau pantalonii scurţi, speciali, cusuţi din piele rezistentă şi
încearcăsă se împingă sau să se dezechilibreze unul pe celălalt, până în
momentul în care unul dintre ei a atins solul cu orice parte a
corpului, braţelor sau picioarelor, cu excepţia tălpilor.
În acel moment, intervine şi arbitrul care întrerupe lupta şi declară
învingătorul. Luptătorii mai mici şi mai uşori, sau mai ales cei mai
atehnici sunt cei care pierd primii, de regulă la câteva secunde după
începerea confruntării. Dar în cazul în care se luptă dodi competitori
de talii, greutăţi, experienţă şi abilităţi similare, luptele pot dura
mult timp. Uneori trece şi o jumătate de oră până unul dintre ei este
obligat să atingă pământul.
„Spartana” din Mongolia
De fiecare dată când bărbaţii Mongoliei se luptă în festivalul Naadam,
care are loc anual în prima parte a lunii iulie, încă din vremurile lui
Ginghis Han, fiecare dintre aceşti coloşi se remarcă vizual prin
echipamentul de luptă nemaiântâlnit oriunde în lume.
În primul rând, luptătorii poartă un fel de vestă cu mâneci lungi, de o
croială neobişnuită, care lasă descoperite complet pieptul şi abdomenul
ca şi cum s-ar dori să se demonstreze că toţi competitorii pot fi doar
bărbaţi.
La sfârşitul fiecărei lupte, practicanţii îşi mişcă lent braţele
desfăcute într-un fel de dans ritualizat care imită zborul acvilelor de
munte, păsări foarte apreciate în cultura, mitologia şi tradiţiile
mongole. Dansul este efectuat doar de învingători ca o demonstraţie cât
mai vizibilă a victoriei.
Este într-adevăr un dans al victoriei, dar este de asemenea un tribut
deloc uşor pentur orgoliul masculin, tribut în onoarea memoriei celei
mai mari luptătoare din istoria Mongoliei, o prinţesă atât de pricepută
în luptele Bokh încât niciun bărbat al stepelor nu a reuşit să o
învingă.
Luptătoarea cu sânge nobil a fost nimeni alta decât
stră-strănepoata lui Ginghis Han, fiica lui Kaidu Han şi nepoata lui
Kublai Han. Dârza femeie s-a născut cândva în preajma anului 1260 şi
este cunoscută din documentele vremii sub mai multe nume: Khutulun,
Aiyurug, Kotol Tsaagan sau Aijaruc, însă numele cel mai des întâlnit
este cel de Khutulun- un nume cu rezonenţe deosebit de poetice pentru o
războinică dură, nume care s-ar traduce drept Frumoasa Lumină a Lunii.
Spirit încăpăţânat şi tradiţionalist, Khutulun a respins încă din
fragedă pruncie viaţa luxoasă şi facilă de care se care se bucura
puternicul şi influentul ei unchi, Kublai Han la curtea imperială a
Chinei.
Luptă în stilul mongol Bokh Sursa foto: Shutterstock
Fata era plămădită de la început din aluatul aspru şi fascinant al
vechilor mongoli, ea respingea vehement tentaţiile şi comoditatea unei
îndestulate şi luxoase vieţi sedentare de care ar fi putut profita fără
probleme prin poziţia sa socială deosebit de înaltă în contextul acelro
vremi. La maturitate, Khutulun s-a transformat într-o femeie deosebit de
înaltă, masivă şi puternică, calităţi fizice de care s-a folosit din
plin pentru a se impune în cele trei domenii care dau valoarea cuvenită
oricărui războinic mongol: călăria, trasul cu arcul şi luptele Bokh.
Vajnica femeie nu era deloc străină de lupte căci în copilărie crescuse
alături de alţi paisprezece fraţi alături de care învăţase mai în glumă,
mai în serios să se lupte la un nivel remarcabil chiar şi pentru un
bărbat. Pe măsură ce creştea, prinţesa descoperea că vocaţia din
copilîrie se transformase în egală măsură într-un dar şi o mare pasiune.
Participa la toate turneele de lupte dechizată în bărbat, căci femeile
nu aveau voie să lupte în Naadam, şi începea să câştige meci după meci
până în momentul în care i se dusese vestea în tot imperioul drept
luptătorul care nu putea fi îngenuncheat de nimeni.
Khutulun devenea astfel nu numai faimoasă, dar şi deosebit de bogată
după standardele mongole în care bogăţia se măsura în numărul şi
valoarea cailor deţinuţi de fiecare om.
Khutulun cîştiga toţi caii puşi miză de oponenţii săi, astfel încât se
spune despre ea că strânsese o herghelie personală care număra zece mii
de capete şi rivaliza cu herghelia deţinută de însuşi Kublai Han.
Mongolii au crezut dinttodeauna că o mare victorie la un turneu de Bokh
conţine un aspect sacru, iar campionii erau binecuvântaţi de spiritele
cele bune. Victoriile ca luptător ale lui Khutulun au făcut-o
companionul purtător de noroc ideal pentru campaniile militare ale
tatălui ei. Intraţi în conflict deschis cu Kublai Han, tatăl şi fiica au
stăvilit eforturile acestuia de a cuceri teritoriile care care
cuprindeau Khirghizia, partea de vest a Kazahstanului de astăzi, alături
de regiunile muntoase din vestul Chinei.
Arbitrii şi judecătorii de la Naadam Sursa foto: Shutterstock
Cei doi au respins fiecare armată trimisă împotriva lor şi au reuşit
astfel să-şi menţină teritoriile în afara stăpânirii dinastiei Yuan
impuse în China de către Kublai Han.
Pe câmpul de bătălie, Khutulun folosea o metodă neobişnuită dar
periculoasă de a-şi confrunta adversarii. Călărea alături de tatăl său,
dar atunci când simţea momentul oportun, conform scrierilor lui Marco
Polo care a fost contemporan cu ea şi a cunoscut-o, viteaza prinţesă
„ţâşnea călare spre liniile inamice şi însfăca din şa un războinic la
fel de uşor cum răpeşte uliul un pui de găină, după care călărea spre
tatăl ei cu prizonierul ţintuit pe şa de braţul său puternic. Aşa făcea
prinţesa de multe ori”. Astfel de demonstraţii de forţă şi bravadă
stârneau de fiecare dată panică şi ruşine în liniile inamice,
războinicii gândindu-se pe bună dreptate că dacă o femeie le poate face
aşa ceva, de ce este în stare un bărbat luptător din hoarda lui Kaidu
Han. Mulţi inamici începeau să creadă că puternica prinţesă era
susţinută de forţele divine...
Kutulun era într-adevăr neobişnuită, dar nu unică. Femeile mongole erau
obişnuite cu asprimea şi dificultăţile campaniilor militare ale soţilor
lor, multe purtau sabie, arc şi săgeţi, şi conform multor izvoare
istorice, aceste adevărate amazoane cu ochi migdalaţi intrau deseori în
luptă alături de bărbaţii lor. Această trăsătură de războinică, de
luptătoare a femeii mongole, a fost susţinută de viaţa şi condişiile
societăţilor nomade din stepe.
Spre deosebire de femeile din societăţile umane sedentarizare care
deveniseră un fel de accesorii ale bărbaţilor, femeile mongole trăiau
mereu sub constanta realitate a expediţiilor de jaf sau a luptelor de
apărare. Mai mici şi mai uşoare decât bărbaţii, femeile mongole deveneau
adesea călăreţe şi arcaşe deosebit de iscusite. Specializarea în aceste
arme nu era întâmplătoare căci neavând forţa fizică a bărbaţilor care
se specializau în mânuirea lăncilor, săbiilor, topoarelor, buzduganelor
şi altor arme grele, femeile erau mai apropiate de arcuri şi săgeţi.
Eroina din Turandot
Mândră şi conştientă de valoarea succeselor sale atât în războaie cât
mai ales în comcursuile de lupte, Khutulun refuza constant orice
propunere de căsătorie, amintind tuturor pretendenţilor că nu se va
mărita decât cu bărbatul care o va învinge în luptă.
Atraşi de faima, statutul şi bogăţiile sale, mulţi mongoli au încercat
să o învingă, dar niciunul nu a reuşit. Părinţii săi erau deja
îngrijoraţi cu privire la viitorul tinerei femei. Conform cronicilor lui
Marco Polo, un prinţ mongol s-a prezentat la curte în jurul anului
1280, nerăbdător să o înfrângă în luptă dreaptă. Majoritatea
pretendenţilor anteriori puneau rămăşag cam zece cai, câţiva doar fiind
capabili să rişte o miză de o sută de cai. Prinţul cel proaspăt sosit a
pariat o mie de cai, iar părinţii prinţesei s-au străduit să o convingă
să piardă intenţionat şi prinţul cel necunoscut să câştige astfel
confruntarea.
Costumul tradiţional purtat de femeile din vechea aristocraţie mongolă. Sursa foto: Shutterstock
Lupta a fost una de proporţii epice. O mulţime uriaşă se
adunase, iar în dorinţa de a-şi mulţumi părinţii şi de a se mărita în
sfârşit, prinţsa era pregătită să piardă cu bună ştiinţă. Numai că în
focul luptei, Khutulun a descoperit cu surprindere că adversarul era de
departe cel mai puternic bărbat cu care se confruntase până atunci.
Înfruntarea s-a prelungit până peste aşteptările tuturor, şi niciunul
dintre oponenţi nu-l putea domina pe celălalt. Într-un final, bazându-se
pe experienţa ei, prinţesa a reuşit o fentă în urma căreia adversarul a
atins pământul cu un genunchi. Umilit şi tris, prinţul s-a urcat pe cal
şi fără să scoată o vorbă s-a îndepărtat spre stepele din care venise,
lăsând cei o mie de cai valoroşi.
Viaţa sa publică neobişnuită şi exuberantă, lipsită de soţ în vremuri în
care acest lucru era de negândit, avea să nască numeroase bârfe şi
presupuneri speculative şi nefondate nu doar în rândul supuşilor hanului
Kaidu, dar şi printre cronicarii vremii.
Însă cei mai scandalizaţi de situaţie erau vecinii şi inamicii musulmani
ai hanatului lui Kaidu. Inamicii ei politici şi militari care nu
fuseseră capabili să o înfrângă pe câmpul de luptă au lansat intenţionat
un zvon fals dar scandalos cum că prinţesa fără soţ ar trăi în mod
incestuos alături de tatăl ei.
Înţelegând preţul cel greu pe care trebuia să-l plîtească tatăl ei
pentru toată această propagandă mincinoasă, Khutulun a ales un bărbat
dintre supuşii fideli ai tatălui ei, cu care s-a măritat, de data
aceasta fără să se mai lupte cu el. Omul i-a devenit soţ unei prinţese
obligată să se mărite din considerente social politice, o prinţesă care
se mai consola doar cu gândul că nu fusese înfrântă niciodată în luptă
dreaptă. Cum Khutulun îşi învinsese toţi fraţii şi devenise copilul
favorit al hanului, acesta o preţuia atât de mult încât dorea să o
numească han în locul său încă de când era în viaţă.
Fraţii ei s-au opus vehement, şi spre bucuria lor, prinţesa vroia mai
degrabă să fie conducătoarea armatelor decât a întregului hanat.
Khutulun l-a susţinut politic pe Orus, fratele ei favorit în shimbul
promisiunii că acesta odată ajuns han o va numi conducătoare militară.
Cei doi au menţinut o alianţă loială doar pe parcursul a câţiva ani, iar
în anul 1306, Khutulun care avea aproximativ 46 de ani a decedat brusc
din cauze rămase şi astăzi necunoscute.
Pe baza acestor cauze necunoscute, majoritatea istoricilor sunt de
părere că prinţesa luptătoarea a fost asasinată în urma unor comploturi
de care nu erau străini proprii ei fraţi.
O adaptare modernă a operei Turandot
Numele şi faptele ei au străbătut veacurile, fiind menţionată de
cronicarii musulmani şi de Marco Polo. În anul 1710, orientalistul
francez Francois Petis de La Croix a publicat o culegere de povestiri şi
fabule inspirate din tradiţiile asiatice în care există un capitol
dedicat lui Khutunlun. În adaptarea francezului, acesta o numeşte
Turandot, adică „Fiica Turcoaică”, fiica de 19 a lui Altîn Han,
împăratul mongol al Chinei. Opera Turandot, foarte diferită de povestea
adevărată care a inspirat-o, a fost scrisă în formă finală de către
Friderick Schiller, iar cea mai apreciată variantă de operă a lui
Turandot este cea pusă în scenă de Giacomo Puccini.
Astăzi, mongolii îşi amintesc cu mândrie de viteaza prinţesă, dar pentru
a nu mai păţi niciodată ruşinea de a fi înfrânţi de o femeie,
luptătorii de Bokh poartă acele veste tipice care le lasă pieptul
dezgolit.
Pentru ca nicio femeie să nu se mai poată deghiza vreodată în bărbat şi
să participe în vreun concurs în zorii zilelor de Naadam...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu